De vorbă cu Mine

Ia uite-mă la datorie.

Sunt in fața laptopului, e târziu, nu-mi place să lucrez când nu e lumina afară, dar uite-mă, totuși, în fața laptopului. Vorbesc cu mine, așa cum am stabilit. Să îmi iau măcar 10-20 de minute din cele 1440 care ne sunt date într-o zi pentru a reflecta, a sta cu tine și a-mi face ordine în gânduri e felul meu de a mă conecta cu mine. Cu acel Mine care știe. Care mă înțelege și care mă sfătuiește în orice privință. E mereu aici, gata să-mi răspundă, să mă ghideze, să mă ajute, eu trebuie doar să mă opresc din alergat și să mă întorc spre el. Să stau jos și să-i ofer atenția mea conștientă. Uf, atenția, comoara asta pentru care se luptă toată lumea, mai puțin noi.

Știm că atenția e un lucru de preț, dar știm așa, superficial, o informație care plutește în fundal dar căreia nu-i oferim atenția cuvenită.

Dar lupta zilelor noastre e pentru atenția noastră. E un război care se întâmplă sub nasul nostru, dar suntem prea afundați în scroll-ul infinit din social media ca să conștientizăm ce se întâmplă. Ce ironic! 


Îmi amintesc de albumul de familie de acasă și de pozele din el. Puține, strâmbe, blurate, caraghioase și unele ridicole, urâte, ciufulite. Dar reale. Fiecare fotografie la care ajungi, are o poveste pe care ți-o amintești ușor… pentru că nu erai atent neapărat la cât de bine vei ieși în poză, ci la viață.

La grătarul de duminică unde erai obligat să participi pentru că au venit rudele alea de care nu-ți pasă, care habar n-ai cine sunt, dar ele sunt mandre de tine, de cât ai crescut. Abia aștepți să se termine, dar ești totuși prezent. Ești atent la unchiul Vasile care mereu bea prea mult și se face de râs. La mătușa Mihaela care are mereu sprâncenele pensate prea subțire, sau mătușa cealaltă care a venit din Italia și are sprâncenele mereu desenate strâmb.

Ești acolo, în mijlocul ridicolului, dar ești prezent.

În  pozele de acolo nu ești doar tu, ci făceați poze împreună, cu toții laolaltă, un amestec caraghios de personalități și povești diferite. Dar viu. 
Acum avem un album interminabil pe telefon cu poze care nu spun nimic, n-au poveste. 57 de selfie-uri din care doar unul ajunge triumfător pe Instagram. Restul, material redundant, mort, neînsuflețit. Mă gândesc cât de atașată sunt de pozele postate pe social media și mă lovesc de o formă de egoism pe care nu l-am conștientizat la mine.

Am sute de poze cu mine, dar când vine vorba de prieteni, evenimente, familie, numărul e rușinos de aproape de zero. Așa grandoman să fi fost tot timpul ăsta? Adeptă a cultului personalității fără să-mi dau seama… pentru că eram atentă oriunde altundeva, numai la Mine nu. La mine cea reală, nu personajul de pe instagram cu care mă identificam atât de firesc.

Dar pe atunci nu-mi luam 20 de minute pe zi pentru a sta cu Mine și să o întreb de bune și de rele. N-aveam timp, eram prea ocupată cu scroll-ul care-mi ocupa toată ziua și noaptea și dimineața următoare când în loc să merg să fac pipi, îmi verificam telefonul în neștire. 


Era, și este pentru toți, o fugă de noi înșine. Păi normal, ăsta e și scopul lor, al celor cu invenția extraordinară dar lipsită de etică în crearea scroll-ului infinit 🙂

Atenția, timpul și energia noastră sunt lucrurile cele mai de preț pe lumea asta.

Uneori, Viața ne zdruncină zdravăn pentru a ne aminti. Apoi, din somnul cel de moarte, conștientizăm că suntem prea mici și efemeri pentru a ne risipi viața în rotița de hamster de pe social media și, în ciuda chinului de a-ți ridica privirea către viața reală, te străduiești și o faci.


Și atunci vei face o poză cu colegii de clasă, cu vecina de la 3 care ți-e dragă pentru că îți spune mereu „puiule”, cu mama, cu bunica și poate chiar le vei spune, în treacăt, ca și cum ar fi cel mai firesc lucru din lume, „mulțumesc, te iubesc”…


Nu știu cât timp s-a scurs, dar mă bucur ca am stat de vorbă cu Mine.

Un Mine care uneori e Ștefania ceva mai mică care așteaptă să fie văzută, ascultată, validată. Alteori e o Ștefanie mai trecută prin viață, mai înțeleaptă și dintr-un viitor mai îndepărtat care așteaptă să fie trasă de mânecă pentru a-i cere un sfat. Uneori, prin efortul celei de acum de a mă așeza în fața laptopului și de a lăsa degetele să scrie, cele două Ștefanii se întâlnesc și magia se întâmplă.


”Întreabă copilul care ai fost odată. Întreabă bătrânul înțelept care vei deveni. Ei te vor ghida.”


În seara asta, fără să știu ce avea să fie scris aici, asta s-a întâmplat. 


Eu am totul înăuntrul meu. Tu ai totul înăuntrul tău. Caută…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: