Și dacă nu e nimic greșit cu tine?

De ceva vreme simt că crește în mine un articol întreg despre cum toată discuția despre vindecare merge într-o extremă nefericită în perioada asta, și adevărul e că mi-e teamă să-l scriu din 3 motive:

  1. Merge împotriva curentului
  2. Nu vreau să fiu înțeleasă greșit
  3. Este o discuție NUANȚATĂ, fenomen pe cale de dispariție pentru că azi pare că gândim tot mai mult în Alb sau Negru. Dar viața este cu muuuuuuuuuuulte nuanțe de gri. Nuanțele și discuțiile din zona gri necesită atenție, gândire critică, deschidere și înțelegere. Iar câți oameni gândesc pentru ei cu adevărat? Dintotdeauna, puțini, dar și mai puțini cu Social Media, locul în care orice părere își va găsi destui susținători încât să lase impresia că cineva deține Adevărul Absolut.

Dar iată, pe cât de scurt se poate, Adevărul Meu:

Facem dezvoltare personală. Facem terapie. Vorbim tot mai mult despre sănătate mintală și traume și suferințe. Self Help. Avem cărți, cursuri, specialiști, psihologi, informații, postări pe Instagram, clipuri pe Youtube, postări de Facebook și Slavă Domnului, nu poate spune nimeni astăzi că n-are unde merge atunci când e nevoie de ajutor.

Minunat.

Dar. Și acesta e un ”dar” care nu anulează tot ce am spus înainte.

În tot procesul meu spre creștere personală și vindecare, am constatat că, pe lângă tot ce am reușit să vindec, accept și îmbunătățesc, am dobândit însă și un soi de obsesie de a mă concentra pe tot ce nu e bun la mine, tot ce nu se conformează ideii mele perfecționiste de ”cea mai bună versiune a mea”. Să fiu ”cum trebuie”.

Printre rănile care aveau o nevoie clară de îngrijire și traume care aveau nevoie să fie scoase la lumină, am găsit și un șir nesfârșit de lucruri care erau ”greșite” la mine și eu nici nu aveam habar. Ce bine că le-am aflat și n-am trăit o viață în întuneric! Eh!

A fost ca și cum cine sunt și cum sunt era problema vieții mele. Că nu sunt cea mai bună versiune a mea, și trebuie! Nu poți avea o viață fericită fiind așa, mediocrul care ești acum. 

Și asta a dus la stimă de sine scăzută, sentimente de inferioritate, atenție exagerată asupra propriei persoane, obsesie față de gândirea negativă și practic o subtilă și ciudată formă de autoflagelare pentru că nu reușeam să fiu destul de productivă, pozitivă dar totuși realistă, visătoare și îndrăzneață în visurile mele, iubitoare și înțelegătoare față de mine.

Și, în plus, ce a contribuit mult au fost trendurile de pozitivitate, self growth, self care, self love, SELF SELF SELF care au devenit mainstream nu au ajutat. Ceea ce e destul de ironic pentru că motivația acestora era una bună, intențiile erau pozitive. Trecerea de la taboo la mainstream la discuția despre mental health a fost pozitivă pentru mine, până n-a mai fost.

Poate că în disperarea noastră de a normaliza discuția despre durerile și greutățile vieții interioare, am creat o societate foarte fragilă, unde cu toții găsim motive de a ne ofensa din orice, de a încuraja mentalitatea de victimă, unde suferința primește automat eticheta de ”traumă”.

Există suferințe și există traume. Nu toate suferințele sunt traume și cred că ar trebui să ne gândim de două ori înainte să ne etichetăm întâmplări nefericite din viață ca fiind ”traume”.

Am observat că e popular în societate și media să ne hrănim din poveștile victimelor, să preaslăvim tragedia, să-i întărim statutul, iar tot acest zgomot duce la crearea unei identități și mentalități de victimă.

Pentru că una e să fii o victimă la un moment dat, iar alta e să îți construiești identitatea în jurul acestei imagini. Persoanei în cauză i se întărește ideea de neajutorare, a lipsei de putere personală și de control. Și, cu cât încurajăm mai mult victima să fie victimă, cu atât încurajăm mai mult agresorii să agreseze, și salvatorii să se joace de-a salvarea.

Dar, oricât de bune ar fi intențiile salvatorului, salvarea reală se întâmplă atunci când victima renunță la pelerina de victimă și își ia puterea personală înapoi. Pentru că agresorii nu roiesc în jurul unei persoane care știe să scoată colții atunci când este cazul, iar salvatorii n-au ce salva atunci când tu îți asumi responsabilitatea față de propria persoană și propria viață, încetând să mai aștepți eroi pe cal alb care să te salveze.

Neajutorarea învățată se dezvață cu pași conștienți și intenționați spre a-ți oferi dovezi de ”eu pot!”. Dobândind astfel o nouă credință, una împuternicitoare asupra propriei identități.

Cât de mult trebuie să contribuie cei din jur la stima și imaginea noastră de sine?

În contexul actual, pare ca ne îndreptăm repede și sigur spre o lume care se încăpățânează să modeleze exteriorul după propriile nevoie individuale.

Cât de mult trebuie să se schimbe CEILALȚI pentru ca tu să fii bine cu tine?

Având în vedere toată această  poveste cu ”cancel culture” și obsesie de a cenzura tot ce nu e ”politically corect”, cred că ne pavăm singuri drumul spre nefericire. Pentru că tot ce reprimăm și respingem și ascundem, nu dispare, dimpotrivă! Mintea umană creează obsesii pentru tot ce e ”interzis” chiar dacă intențiile sunt la suprafață bune.

Da, avem cu toții răni, suferințe și lucruri care nu ne plac la noi. Dar, doar pentru că nu ne plac, sunt ele demne de șters? Eu cred că tot ce suntem are un rol important în viața noastră.

Și cum spunea Rilke, tot ce ești este demn de întreaga ta dragoste.

Pentru că este acolo pentru binele tău absolut. Pentru că, cândva, ți-a fost de ajutor și, într-o zi, îți va deveni din nou de folos.

Doar pentru că acum, în acest moment al vieții tale, nu îi vezi folosul și cauți să scapi de orice parte din tine care crezi că e ”rea”, vei merge prin viață incomplet și, când ești incomplet, vei merge prin viață căutând o ”jumătate” care să te completeze. De fapt, căutăm în ceilalți ce-am pierdut din noi.

Va veni o zi în care viața te va testa și tu nu ai avea instrumentele necesare pentru a-i face față. Și, din nou, iese victima din noi la suprafață- nu pot, nu sunt în stare, e imposibil pentru mine, știu alții mai bine decât mine, etc.

Nu ești personajul principal în propria viață și niciodată nu vei fi dacă trăiești crezând că există cineva exterior ție care știe mai bine ce e bine pentru tine.

Viața ta este o călătorie unică pentru care nu există o hartă. Nu este un drum pavat, nu există oameni care să-ți ofere direcții pentru un drum pe care n-au fost niciodată.

Nu știu dacă e atât de benefică pe cât pare expunerea la bucăți de informație lipsite de context și NUANȚĂ ca cele de pe social media. Deși, sigur, există o parte bună la asta, dar eu văd și partea negativă. Pentru că știind și amintindu-mi constant:

-cum ar fi trebuit să mă crească părinții și n-au făcut-o

-cum e o relație sănătoasă și cum a mea uneori nu-i

-cum trebuie să fie de fapt ”omul sănătos”

-și cum comportamente pe care le consideram normale sunt de fapt ”trauma response”

-și tot felul de informații cu care poți trăi bine fericit și liniștit pentru că uneori ignorance is bliss și e bine să fie așa!!!

Au devenit remindere de tot ce-ar trebui să fiu și nu sunt, mi-au întărit credințele vechi de ”eu nu pot, eu nu-s capabilă, eu nu merit, e ceva greșit cu mine, nu voi reuși în viață pentru că-părinți, traume, credințe limitative și etc”

Și m-au ținut pe loc.

Din toată această călătorie și din conștientizările din ultima vreme, am concluzionat că:

Vreau să fiu imperfectă. Vreau să am obiceiuri ”proaste”. Vreau să fiu tristă. Vreau să mă plâng de lucruri inutile. Vreau să trăiesc fără a ști mecanismele din spatele acțiunilor mele și vreau să trăiesc viața fără a mă raporta la cum ar trebuie să fiu de fapt.

Nu mai vreau să mă judec raportându-mă la acest model de persoană perfectă care nu a existat vreodată în viața reală, ci doar în teorie.

Vreau să fiu totul. Și bine și rău și benefic și productiv și distrugător

Vreau să fiu liberă să fiu umană și imperfectă și să o dau în bară 

Vreau să fiu liberă de norme și ”12 reguli de viață” a altora

Vreau să-mi creez regulile mele de viață, pentru viața mea mică și nesemnficativă.

De fapt, vreau să am o viață mică! Și simplă! Și neînsemnată! Și nu vreau să schimb lumea!

Sunt companionul perfect pentru mine însumi.

Și, în acceptarea imperfecțiunii mele, paradoxal, am concluzionat că

-Sunt perfectă! Da, sunt perfectă din cap până în picioare!

Pentru că tot ce sunt și ce nu sunt, îmi servește! Nu trebuie să fiu tot ce e bun și frumos pe lumea asta și să mă debarasez de tot ce e rău pentru a reuși în viața mea, pe calea mea! Acolo unde sunt hăruită de la Mama Natură, învățată vrând-nevrând de la viața însăși tot ce am avut nevoie! Și viața-mi va da și viața-mi va lua în continuare, și mă va învăța și mă va dezvolta  fără ca eu să urnesc bolovanul evoluției. Fără a căuta răspunsuri în cărți de dezvoltare personală și fără a urmări postări zilnice de la pagini de instagram care-mi oferă informații alandala care nu-mi servesc cu adevărat!

Nu mai e despre ”cum să mă îmbunătățesc, cum să fiu cea mai bună versiune a mea”. Pentru că cea mai bună versiune a mea sunt eu, aici și acum, iar ieri a fost cea de ieri și mâine va fi cea de mâine.

E despre ”Cum sunt suficient, bun, și îndeajuns ACUM și nu văd? Care sunt calitățile mele și în ce moduri așa zisele ”defecte” ale mele îmi sunt de ajutor?

Pentru mine, e un moment de eliberare unde pun mult mai puțin focus pe traume și scormonit în tot ce nu e ”cum ar trebui să fie”, și mai mult focus pe ce e bine și grozav la mine.

Pentru că MULTE, FOARTE MULTE LUCRURI sunt doar despre A FI UMAN, cu trăsături de personalitate care nu sunt ”love and light” dar sunt NORMALE

Da, a fi om înseamnă a evolua, a te schimba, a lucra cu tine.

Dar, în același timp, sunt foarte multe lucruri care sunt doar trăsături de personalitate, ciudățenii care te fac pe tine să fii tu, felul tău de a fi, mecanisme de apărare care nu-ți fac rău neapărat, probleme normale de relații și comunicare, îndoială sănătoasă de sine, anxietate, emoții neplăcute de rușine, vinovăție, frică care sunt, din nou, NORMALE și nu trebuie eradicate complet, greutăți, provocări și frustrări care vin la pachet cu această condiție umană. Și e ok!

Doar pentru că nu ești ”cea mai bună versiune a ta” (din nou, realist vorbind, ce-o fi aia?!), nu înseamnă că trebuie să ne avântăm să ”vindecăm” fiecare așa zis defect.

Există o diferență importantă între a îmbunătăți aspecte ale vieții unde ai o dorință intrinsecă de mai bine, și a încerca obsesiv să repari ceea ce nu este, de fapt, stricat.

Da, vor fi oameni care vor fi deranjați de mine. Vor fi oameni care poate că-și doresc să fi fost altfel. 

Ei au existat când am încercat să fiu ”cum trebuie”, intuiesc că vor fi și când voi renunța la lupta asta împotriva a cine sunt.

Sunt cât sunt și pentru mine e de ajuns.

Nu țin pe nimeni lângă mine cu forța. Nu vreau să rănesc pe nimeni cu cine sunt, bineînțeles. Dar nu mai lupt cu mine din frica de a-i supăra pe alții, de a-i deranja, de a-i răni. 

Rănile mele sunt ale mele, tu nu poți fi responsabil de ele. Eu sunt responsabilă de ele. 

Rănile tale sunt rănile tale, eu nu pot fi responsabilă de îngrijirea și vindecarea lor. Tu ești responsabil de ele.

Mă eliberez de dorința de a fi perfectă. Mă eliberez de frica de a răni. Sigur că nu vreau să rănesc, dar adevărul e că nimeni exterior ție nu-ți poate face rău. Decât dacă îl lași. Nu mai merg prin viață pe vârfuri de teamă să nu calc prea tare pe o rană pe care nu o pot vedea. 

Viața este o continuă evoluție. Evoluția se întâmplă fără să o cauți în cărți. Ba mai mult, evoluția reală se întâmplă când lași cărțile și cauți în tine. 

Vindecarea se întâmplă natural. Atunci când e momentul.

Da, uneori e bine să cauți ajutor și e minunat că el există.

Dar… și rana și vindecătorul și problema și soluția…. ești tu!

Ești tot ce ai nevoie să fii pentru a duce o viață PLINĂ. 

Cred că asta e momentul pe care l-am căutat și așteptat încă de când am pornit în această călătorie:

Mă accept așa cum sunt, profund și în totalitate! 

Cu tot ce am și ce nu am, cu tot ce sunt și ce nu sunt.

Sunt de ajuns!

Sunt completă și întreagă aici și acum. 

Și este suficient.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: